Breviar

BREVIAR

de istorie a oftalmologiei româneşti

Radu Iftimovici

Ca oricare dintre ramurile medicinei universale şi oftalmologia practicată pe tărâmurile noastre a trecut, de-a lungul secolelor, prin cel puţin trei etape principale: popular-empirică, de import de cunoştinţe din ţările mai avansate, în fine, de creativitate în care cercetări originale şi valori româneşti au reuşit să se impună peste hotare.

A. Epoca popular-empirică,la noi şi oriunde, se caracterizează printr-o relaţie simplă: boală-terapie. În această epocă nu se pune problema nici a cauzalităţii, nici a patogenezei, nici a diagnosticului diferenţial. Nici chiar atunci când, observaţia simplă şi încercările de tratament, migraseră fericit din practica populară către o medicină cultă (în sens de scrisă şi practicată de medici sau chirurgi) nu se născuse ideea după care unele boli de ochi ar putea să fie şi o reflectare a altor maladii, de sistem (ca de pildă a hipertensiunii arteriale sau a unor infecţii generale). Până către 1890, în oftalmologia zisă ştiinţifică ca şi în dermatologie de altfel, a bântuit un localicism conceptual greu de înlăturat.

Evident a depins de dezvoltarea civilizaţiei, a gradului de cultură al unor popoare şi de opera de difuzare la distanţă a cunoştinţelor acumulate, pentru ca practicile şi mai ales certitudinile de etiopatogeneză să triumfe undeva pe glob sau dimpotrivă să înregistreze întârzieri jenante. Dacă luăm doar tratamentul cataractei, cu împingerea cristalinului opacifiat spre partea inferioară a globului ocular, intervenţie practică din antichitate în oftalmologia egipteană, mesopotamiană, greco-romană etc., ne dăm seama că unele popoare luaseră startul către ştiinţă cu mult înaintea noastră. Să nu uităm că babilonienii aveau chiar o legislaţie medicală care răsplătea reuşitele şi penaliza grav malpraxisul (codul regelui Hammurabi, 1792–1750 î.Hr.).

Pe teritoriul României de azi s-a practicat de-a lungul a cel puţin două milenii o medicină popular-empirică (cu unele elemente raţionale, ivite din observaţii). Terapia era adesea completată, desigur ineficient, cu practici vrăjitoreşti, mai târziu religioase.

Dintre practicile de odinioară, care și azi îşi pot afla un loc în oftalmologia ştiinţifică reţinem instilarea de colostru în conjunctivite. Se cunoaşte în prezent că acest produs este foarte bogat în imunoglobuline şi lactoferină. Seva din mlădiţele timpurii ale viţei de vie s-a utilizat de asemenea în conjunctivite şi alte infecţii ale anexelor  aparatului ocular. Raţiunea contemporană a acestei practici care utiliza şi extracte de măceşe, cătină, suc de varză crudă ş.a., era bogăţia lor în azulene. În blefarite era utilizată mierea, iar în blefaro-conjunctivite produse apicole care conţineau lăptişor de matcă.

Rostopasca (Chelidonium majus) numită şi iarba rândunicii, avea vizibile virtuţi terapeutice pentru infecţiile oculare. Legenda spune că acestei plante i s-a pus acest nume popular deoarece rândunicile culeg efectiv Chelidonium şi aducând în cuib respectiva plantă, freacă ochii bolnavi ai puilor. De altfel, Chelidonium este citat pentru virtuţile terapeutice în bolile de ochi şi de medicul greco-roman Dioscoride Pedamus din Anazarba sec. I d.Hr.) care l-a însoţit pe Traian în războaiele dacice. În tratatul său De materia medica, Dioscoride enumeră circa 600 de plante, din care, la o parte dintre ele se specifică faptul că au fost recoltate de pe teritoriul dacic. În fine, instalarea trupelor şi veteranilor romani cu crearea oraşelor-cetăţi Apulum, Drobeta, Romula, Potaissa, Napoca, Porolissum,etc.  au adus aici câţiva „oculişti” militari romani.

Nu toate practicile terapeutice populare au fost benefice . Unele au fost chiar dăunătoare, precum „scoaterea cu limba” a unor corpi străini din sacul conjunctival. Terapeutul popular a infectat adesea ochiul mai ales cu virus herpetic şi bacil tuberculos, iar mai târziu, după 1500 cu lues.

B. Epoca importului de cunoştinţe, din ţările avansate a debutat, relativ târziu pentru noi, sporadic după 1800, operant după 1850.

Trebuie să recunoaştem că, în prima parte a secolului al XIX-lea, a existat un decalaj mare între oftalmologia care se practica în ţările dezvoltate europene şi cea care, timid, se înfiripa la noi. Până în 1856, când Carol Davila a înfiinţat „Şcoala Naţională de Medicină”, un arsenal restrâns de cunoştinţe şi intervenţii chirurgicale oftalmologice a fost adus la noi de medicii şcoliţi peste hotare (cei mai mulţi străini: germani, greci, austrieci, italieni) care obţinuseră libera practică în principatele dunărene. Familiile boiereşti şi burghezia înstărită aduceau temporar medici oculişti „din străinătate”, cum a fost şi cazul lui Ioan-Piuariu Molnar – primul român cu diplomă specială de oculist obţinută la Viena – chemat să opereze la Iaşi şi Bucureşti.

Deosebim pe parcursul acestui răstimp al importului de cunoştinţe (în fond al aderării românilor la oftalmologia ştiinţifică occidentală) două perioade: una a practicii pe bazele ştiinţifice ale anilor 1780–1870, susţinută de medici sosiţi din străinătate şi aşezaţi uneori la noi, alta a organizării asistenţei de specialitate cu concursul unor medici români, iniţial formaţi la noi şi specializaţi fie la Paris, fie la Viena ori Berlin. În cea de a doua perioadă ia naştere şi învăţământul superior românesc de oftalmologie.

Chiar de la începutul secolului al XIX-lea, reţinem, numele transilvă-neanului Ioan Piuariu-Molnar (1749–1815) socotit a fi fost primul oculist de origine română.

După studii medicale la Viena, I. Piuariu-Molnar obţine în 1774 o diplomă de „magistru în oculistică”. Revenit la Sibiu, unde în 1777 i s-a înfiinţat un post special, el practică oftalmologia dar, în acelaşi timp, este numit şi „medic oculist al Transilvaniei” cu misiuni de organizare a unei reţele de specialitate pe care însă nu o poate face din lipsă de medici sau chirurgi care să se dedice acestei specialităţi. În 1793, este chemat la „Liceul medico-chirurgical” din Cluj ca profesor de „boli de ochi” cu care ocazie rosteşte, în latină, o lecţie inaugurală considerată a fi fost nu numai prima dizertaţie cu subiect oftalmologic dar şi prima expunere de nivel universitar rostită vreodată de un român. (Paranaesis ad auditores in Lyceo Regio Academico Claudiopolitano).

I. Piuariu-Molnar a fost solicitat să consulte bolnavi şi în principatele româneşti de peste Carpaţi: a călătorit în acest scop în Moldova (Iaşi) şi Muntenia (Buzău şi Bucureşti). Oftalmologul I. Piuariu-Molnar este îndemnat de către protomedicul Transilvaniei, Ferenc Nyulas să se implice și în opera de combatere a epidemiilor, a sifilisului și variolei în special. Medicii timpului aveau o mare nevoie de cărți de specialitate, astfel că, Piuariu-Molnar a tradus în limba română a vremii cartea medicului parizian A. Etienne despre sifilis[1]. În acelaşi timp, oculistul ardelean s-a ocupat şi de introducerea în Transilvania a vaccinării variolice după metoda lui Edward Jenner care urma să înlocuiască variolizarea, procedeu periculos deoarece imunizările se făceau prin scarificare cu material recoltat de la aşa-zisele cazuri uşoare de variolă (conţineau virus variolic uman – respectiv Small-Pox). Activând intens pentru introducerea „vaccinei” (care conţinea virus bovin, Cow-Pox, absolut inofensiv pentru om şi în acelaşi timp antigenic) Piuariu-Molnar este socotit a fi fost şi un eficace medic epidemiolog..

Nu trebuie uitată şi energia cu care oculistul român a luptat pentru drepturile naţiei din care făcea parte. Refuzând maghiarizarea el a înfiinţat în 1795 „Societatea Philosoficească a Neamului Românesc din Marele Principat al Ardealului” care a polarizat tineri români studioşi de la universităţile din Budapesta, Viena şi Praga, definind în ce constă idealul unionist român. În acelaşi timp a participat la redactarea revendicărilor românilor expuse în Supplex Libellus Valachorum din 1791.

În Principatele Române Dunărene primii oculişti au sosit din străinătate. Germanul Carol Widmann „ştabdoftor” în chirurgie la „Spitalul oştirii” de la Mihai Vodă din Bucureşti, practica, ca o anexă a chirurgiei şi oftalmologia căreia avea însă să i se dedice total de îndată ce, în 1851, este înfiinţat serviciul oculistic de la spitalul Filantropia la care Widmann este numit şef.

La Bucureşti, specialitatea ia avânt odată cu înfiinţarea „Şcolii Naţionale de Medicină şi Farmacie” a lui Carol Davila, în 1857.

În acest context, primul curs de oculistică a fost ţinut în 1858 de către italianul maghiarizat Ludovic Fialla (1831–1911), cu studii medicale la Viena. Pe atunci, învăţământul vienez oftalmologic şi practica specialităţii se aflau pe primul loc în Europa. L. Fialla nu şi-a ţinut cursul decât doi ani. Retrăgându-se a fost înlocuit cu Eduard Vignali care nu a putut preda decât între 1861 şi 1963, când, îmbolnăvindu-se de trahom se retrage din activitatea medicală. În acest condiţii disciplina este încredinţată de C. Davila doctorului Leopold Kugel (1838–1914), născut în Cehia şi el cu studii la Viena şi care practica în egală măsură şi ORL-ul. Interesant ne apare faptul că primul curs românesc de oftalmologie pentru studenţii români este redactat de studentul Vasile Vlădescu care va deveni la rându-i profesor, dar la nou înfiinţata facultate de medicină (1869). Leopold Kugel are însă meritul de a fi obţinut înfiinţarea la spitalul Colţea a unui serviciu ce deservea concomitent oftalmologia şi ORL-ul. În 1867, dr. L. Kugel îşi dă demisia şi preferă să se mute la Constantinopol, unde guvernul turc îi oferă avantaje nesperate, inclusiv o catedră universitară.

Vasile Vlădescu (1842–1883) iniţial student al „Şcolii Naţionale de Medicină şi Farmacie” a lui Davila, specializat în oftalmologie la Paris, a fost numit profesor al Facultăţii de Medicină din Bucureşti în 1870. Practician de renume, dascăl apreciat, V. Vlădescu a murit însă prematur la numai 41 de ani.

*

Nivelul practicii oftalmologice din ţara noastră era unul destul de scăzut. Se făceau diagnostice diferenţiale relativ corecte (V. Vlădescu spunea: pretind ca medicii să deosebească glaucomul de cataractă şi conjunctivita de keratită), dar ele se bazau în special pe simptomatologie. Aşa-numita metodă anatomo-clinică de diagnostic care impunea coroborarea simptomelor cu modificările morfopatologice (izvorâtă din De Sedibus a lui Giovanni Baptista Morgagni (1682–1771) abia se impusese în Europa occidentală în acei ani 1800–1850.

De aceea, la noi, terapia nu-şi punea probleme de etiopatogenie, ea era predominant simptomato-patologică. În maladiile inflamatorii, fără sau cu infecţii concomitente ori consecutive intervenţiilor de tip chirurgical, se utilizau atropina, pilocarpina, efedrina, soluţia de acid boric, nitratul de argint, oxidul galben de mercur ş.a. Instrumentarul chirurgical era sărac.

Se ştie, azi, că în prima parte a secolului al XIX-lea în lipsa anesteziei, a combaterii microbismului (antisepsie şi asepsie) și a unor metode eficiente de hemostază, chirurgia în general şi cea oftalmologică în special nu se puteau lăuda cu performanţe notabile. Abia în 1880, după comunicarea lui Pasteur, La theorie des germes (1878)
s-a pus cu seriozitate problema prevenţiei infecţiilor post act operator. Două evenimente au dat imbold progesului chirurgiei oftalmologice: a) introducerea, după 1870, a antisepsiei listeriene (A. von Graefe) și asepsiei pasteuriene (după 1885) și b) utilizarea anestezicelor locale, în primul rând a cocainei(Koller, 1884).

Cu toate acestea, în ciuda lispei anesteziei locale și asepsiei,  în primi 60–70 de ani ai secolului al XIX-lea s-au practicat iridectomiile, extracţia cataractei prin smulgerea capsulei anterioare, trepanaţia Elliot, plastiile palpebrale și enucleaţile pe viu. Abia odată cu introducerea anesteziei cu cocaină, operaţiile de cataractă, glaucom şi enucleările s-au apropiat de o medicină raţională, aceasta cu atât mai mult cu cât după 1875 instrumentele erau dezinfectate cu soluţii de fenol după metoda Lister.

C. Debutul creativităţii româneşti în oftalmologie a avut loc după 1890.

Nicolae Manolescu (1850–1910) este socotit a fi fost fondatorul oftalmologiei moderne româneşti şi primul intrat cu lucrări originale în atenţia străinătăţii.

După studii medicale la Bucureşti (1871–1877) s-a specializat la Paris (1878–1880) cu profesorul L. Wecker[2] şi la clinici din Viena (1880–1882). La începutul carierei în ţară (1881–1883) a lucrat la Spitalul Brâncovenesc unde, în serviciul chirurgical al doctorului Eduard Petzelt dădea şi consultaţii de ORL. Între 1885 şi 1909 a fost profesor titular de oftalmologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti cu sediu la spitalul Colţea. Primul preşedinte al Asociaţiei generale a medicilor din România (1897) el se află şi printre fondatorii unor reviste medicale precum Spitalul, România Medicală, Apărătorul sănătăţii.

N. Manolescu a inaugurat şi primele publicaţii de specialitate. El însuşi s-a angajat „pe căi nebătătorite” atunci când, în 1894, a imaginat procedeul de extracţie al cristalinului cu smulgerea capsulei anterioare, evitând astfel apariţia unei cataracte secundare. În 1906, procedeul a fost adoptat ca valabil şi demn să poarte numele medicului bucureştean de către cel de al XV-lea Congres Internaţional de Oftalmologie de la Lisabona. O altă contribuţie a lui N. Manolescu a fost propunerea, argumentată, de a practica iridotomia în locul iridectomiei, călduros recomandată de maestrul său Wecker, în operaţia de extracţie a cataractei senile (1887). În terapia conjunctivitei granuloase a înlocuit periajul cu periuţă de sârmă cu cel practicat, în mai multe ţări europene, cu periuţă cu dinţi din oţel (procedeul Borelli, 1859). Manolescu este şi primul în lume care în 1880 a folosit iodoformul ca antiseptic în chirurgia oftalmologică.

Gheorghe Stănculeanu (1874–1917) a fost urmaşul la catedra bucureşteană a lui N. Manolescu, după retragerea acestuia (1909). Şi-a făcut studiile medicale şi stagiul de „intern des hopitaux” la Paris.

Numele lui Gh. Stănculeanu e legat de un procedeu original de operaţie a simblefaronului întins cu refacere autoplastică cutanată a fundurilor de sac conjunctivale şi, de asemenea, extracţia cataractei intracapsulara care-i poartă numele. Realizările lui Gh. Stănculeanu au fost apreciate ca „fiind de excepţie” la Congresul Internaţional de Oftalmologie de la Heidelberg (1929) de către prof. W. Likely Simpson, profesor la Memphis Tennessee, SUA). De asemenea la cel de-al XIII-lea congres internaţional de oftalmologie, cunoscutul profesor german Anton Elsching aprecia într-un film „frumuseţea, eleganţa şi uşurinţa în execuţie a operaţiei Stănculeanu” de extracţie intracapsulară a cataractei, pentru care oculistul român imaginase şi un instrument special. În materie de armatorium, Stănculeanu a propus o pensă pentru enucleări, o pensetă capsulară şi un ridicător de pleoape cu dublu cârlig pentru operaţia de cataractă ş.a. A publicat în 1909, primul manual românesc de oftalmologie pentru studenţi, reluat pe larg în ediţia a II-a din 1911. Gh. Stănculeanu a dispărut prematur, la numai 43 de ani, la New Xork, unde fusese invitat pentru un turneu de conferinţe.

Dimitrie Manolescu (1885–1974) principalul urmaş al prof. Gh. Stănculeanu la catedra de la spitalul Colţea (1920–1953) provenea din corpul didactic al facultăţii ieşene de medicină, unde activase din 1912, ajungând profesor titular în 1919. Numele său e legat în mod special de trahom, domeniu în care este apreciat pe plan european. În 1924 stabileşte patogeografia conjunctivitei granuloase în România, profilaxia şi trata-mentul acestei boli (datele din lucrările sale sunt prezentate de prof. Maggio la congresul internaţional de la Amsterdam din 1929). Cinci ani mai târziu, va prezenta la Paris un raport detaliat asupra evoluţiei trahomului în România (Le trâchom en Roumanie, Bull. de l’Off. Int. d’hig. Publ., Paris, 1933). În fine, cum activitatea de combatere a trahomului i-a marcat întreaga viaţă, D. Manolescu publică în 1965 „La lutte antitrachomateuse ses résultates en RPR (colaborare cu M. Pascu, în vol. omagial „Prof. Pascheff, Acad. Şt. Bulgară, Sofia, 1965). În 1954, la „Conferinţa europeană a trahomului” a prezentat un amplu raport în care analiza critic criteriile de diagnostic în acest domeniu (diagnosticul de certitudine nu se poate baza doar pe prezenţa nodulilor; este necesară şi observarea panus-ului şi cicatricilor).

D. Manolescu s-a ocupat şi de oncooftalmologie (26 de lucrări publicate, din care unele peste hotare).

În tumorile de şa turcească a argumentat, împreună cu radiologul Gheorghe Schmitzer necesitatea examenului câmpului vizual pentru culori, a percepţiei luminoase în diferite zone ale câmpului vizual, a examenului câmpului vizual în paraliziile oculo-motorii, stabilind că după radioterapie, „reîntoarcerea” câmpului vizual se face „pe insule” (Contributions a l’étude des tumeurs de la région sellaire, Rev. d’Oto-neuro-ocul., Strassbourg, 1934). Într-o altă lucrare arată că staza papilară incipientă şi floridă, coexistând cu  scădere rapidă a vederii, indică o tumoare cerebrală cu sediu anterior. D. Manolescu este primul care face diagnoza oftalmo-neuromielitei în ţara noastră, asupra căreia efectuează studii anatomice şi clinice. A studiat de asemenea boala Sturge-Weber pe care o consideră o maladie de sistem, şi în care indică radioterapia. A efectuat de asemenea observaţii clinice şi cercetări în:

1. manifestările oculare ale intoxicaţiei cu chinină – problemă în care a publicat şi o lucrare monografică (1912);
2. leziunile oculare din tifosul exantematic arătând că la 20% din cazuri apare o nevrită optică şi eventual leziuni papilare (hemoragii);
3. oncologia coroidei (90 de cazuri sarcoame, diagnostic, trata-ment);
4. a introdus o metodă originală de operaţie, în scopul obţinerii unui bont suficient în urma enucleaţiei şi evisceraţiei globului ocular, care consta în implantarea de grăsime în sclera şi nu în capsula lui Tenon (procedeul clasic);
5. a propus o nouă modalitate de marcare a viciilor de refracţie.
   D. Manolescu a format o şcoală ştiinţifică printre elevii şi colaboratorii săi de renume, numărându-se I. Constantinescu,
   D. Dinulescu, Olga Sicorschi, Alexandru Radian, Eliza Climescu ş.a.

Oftalmologia s-a dezvoltat, la răscrucea secolelor al XIX-lea şi al XX-lea şi în celălalt mare centru medical al României, la Iaşi. Îl găsim acolo pe Gabriel Socor (1843–1928), fost între 1908 şi 1912, şi decan al acelei facultăţi. G. Socor, cu studii medicale la Viena, a fost format iniţial ca fiziolog fiind elevul cunoscutului neurofiziolog Ernst von Brüke. Aşa se explică faptul că Socor, înainte de a ajunge profesor (suplinitor) de oftalmologie a fost medic oculist al Spiridoniei. A activat în această specialitate didatică între 1887 şi 1903. Fără să aducă oftalmologiei europene lucrări notabile, G. Socor a publicat aspecte cazuistice interesante despre tumorile pleoapelor, tumorile globului ocular, tensiunea intraoculară, iradierea în terapia conjunctivitei granuloase ş.a. Un raport de activitate al său, publicat în 1890 insera 221 operaţii (diverse plăgi oftalmice şi ale feţei, tumori, cataracte, glaucom etc.

La Iaşi a fost promovată în 1920 pentru merite deosebite, şi prima femeie profesor universitar din ţara noastră. Iar aceasta în domeniul oftalmologiei. Este vorba de Elena Densuşianu-Puşcariu (1875–1965), care a ocupat prin concurs catedra ieşeană după plecarea lui Dimitrie Manolescu în învăţământul bucureştean. Formată iniţial ca bacteriolog în Institutul de Bacteriologie şi Patologie al lui Victor Babeş, specializată ulterior şi în Institutul Pasteur din Paris, Elena Densuşianu-Puşcariu (soţia bacateriologului Emil cavaler de Puşcariu a publicat cercetări originale în trahom (marea problemă a epocii), keratita nodulară, conjunctivita gonococică, oftalmia simpatica ş.a. A reorganizat clinica ieşeană şi a publicat un curs universitar în 2 volume.

Oftalmologia românească între 1920 şi 1980

La începutul acestei perioade (1920–1940) asistăm la o mare performanţă: specialitatea, care a eliminat amatorismul şi mai ales amestecul de competenţe cu ORL-ul, se aliniază modernismului occidental. Eliminând rutina şi imobilismul comod, oftalmologii români, urmând exemplul lui Nicolae Manolescu, aşează practica (în special cea operatorie) pe princiiile care-i ghidează şi pe colegii lor din ţările avansate. În acest context bolile de ochi nu mai sunt concepute ca „suferinţe singulare”. Localicismul strâmt fiind aruncat la lada cu amintiri a istoriei, destul de multe dintre afecţiunile oculare sunt judecate holistic: maladii ale întregului organism cu reflectare oculară.

În materie de etiopatogeneză, cauza infecţioasă – bacteriană, pusă în evidenţă de şcolile Pasteur–Koch–Naisser–Kitasato–Babeş încă de la finele anilor 1800 etc., este completată, după 1920, de etiologia virală (herpesul ocular, de pildă) pentru ca imediat după 1840 să fie implicate şi alte cauze inframicrobiene (Coxakie-virusurile, adenovirusurile şi, ca un corolar, Chlamidia responsabilă de producerea şi marea răspândire a trahomului pe mapamond).

Utilizarea asepsiei, a anesteziei locale, prevenirea hemoragiilor intra- şi postoperatorii, antialgicele etc., dau nu numai siguranţă actului chirurgical dar elimină malpraxisul, aducând un meritat prestigiu şi oftalmologilor români. Mai mult, stimulează ambiţia acestora de a completa praxisul cu cercetarea ştiinţifică performantă.

Dimitrie Manolescu, a fost între 1920 şi 1950 corifeul specialităţii. Cei mai mulţi dintre oftalmologii acestei perioade s-au specializat în clinica sa de la Spitalul Colţea.

Aşadar, oftalmologia românească de după 1920 s-a dezvoltat în principal în cele trei centre universitare existente: Bucureşti, Iaşi şi Cluj-Napoca. Acestor contribuţii ştiinţifice li s-au adăugat şi unele venite de la Arad, Oradea, Craiova etc.

La Iaşi, Petre Vancea senior (1902–1986), iniţial medic militar cu studii la Cluj-Napoca (1920–1925) a fost, nu numai un bun didact şi practician ci şi un prodigios publicist, cu lucrări apreciate peste hotare. Dovada: alegerea în 1969 ca membru activ al faimoasei academii „Leopoldina” din Halle[3].

De altfel, P. Vancea sr., a fost ales ca membru şi al societăţilor de oftalmologie din Franţa, Germania, Italia, Spania, al societăţilor internaţionale de prevenire a orbirii, de strabologie, al Ligii naţionale a trahomului, preşedinte al Societăţii Internaţionale de Ergoftalmologie ş.a.

Cariera didactică şi ştiinţifică a lui P. Vancea sr. începută la Iaşi (profesor şef clinică între 1944 şi 1963) a continuat la Bucureşti, la catedra de la Spitalul Colţea între 1963 şi 1969. Cele peste 700 de lucrări publicate în ţară şi peste hotare s-ar referit la chirurgia oftalmologică de război (traumatismele orbito-culare), corpii străini intraoculari, patogenia cataractei senile, procedee operatorii în strabism, tratamentul miopiei forte şi desigur profilaxia şi combaterea trahomului. În 1925 a studiat clinic şi histopatologic nevromul plexiform asociat cu maladia Recklinghausen.

Petre P. Vancea junior (n. 1930-2000) fiul profesorului Petre Vancea a devenit şi el, după 1963, profesor la U.M.F. Iaşi.

Petre Vancea jr. a fost primul oftalmochirurg care a abordat la noi tehnica trabeculectomiei în glaucom (1969) după o metodă personală, a fost primul care a efectuat în ţară implantări de cristalin artificial (1971) şi primul care pe plan mondial a efectuat această intervenţie la copii sub vârsta de 4 ani, şi care a pus la punct o metodă de conservare a corneei şi sclerei prin deshidratare în clorură de calciu în vederea cherato- şi sclero-plastiilor etc.

În cercetarea de specialitate P. P. Vancea jr. a abordat o largă varietate de probleme: în trahom, unde se lămurise etiologia chlamidiană a introdus corticoterapia locală combinată cu terapia cu tetracicline pe cale generală. În glaucom a optimizat tonometria şi a studiat procesul pierderii fibrelor optice la glaucom şi comparativ cu subiecţii normali. A introdus trabeculectomia, a elaborat o metodă matematică de determinare a pierdeii fibrelor optice, care a permis cuantificarea şi ierarhizraea factorilor de risc.

La noua facultate românească de medicină de la Cluj-Napoca, care a luat naştere în 1919, în centrul atenţiei clinicii de oftalmologie a stat problema trahomului. D. Mihail a pus în evidenţă rolul glandelor lacrimale în debutul şi în recidivele bolii.

D. Mihail a descris, ca entităţi morbide noi, conjunctivita stafilococică hematogenă cu microabcese miliare multiple şi epitelismul sebaceu al glandelor Zeiss. De asemenea a studiat vasomotricitatea conjunctivei şi acţiunea cicatrizantă a extractelor de glande lacrimale. A creat la Cluj-Napoca o şcoală ştiinţifică, printre elevii săi aflându-se profesorii Vasile Săbădeanu (1903–1995) de la U.M.F. Târgu-Mureş, Nicolae Zolog (1910–1994) fondatorul clinicii universitare de oftalmologie de la Timişoara, Petre Vancea sr., Glăvan Ioan, Mircea Vasinca, Sandu Mihail ş.a.

Printre specialiştii clujeni îl reţinem şi pe prof. Ion Păcuraru (1910–1991). Autor al unor intervenţii chirurgicale originale (unele în glaucom),
I. Păcuraru şi-a văzut lucrările recenzate favorabil în revistele de specialitate din mai multe ţări europene. A fost membru al societăţilor de oftalmologie franceză (1962), austriacă (1963), germană (1968) ş.a. Printre oftalmologii de valoarea formaţi la Cluj-Napoca de I. Păcuraru cităm pe Doina Pop D. Popa, Mihai Calugaru.

Printre personalităţile care au contribuit esenţial la progresul oftalmologiei româneşti îl aflăm pe Mircea Olteanu (1926–2011) general medic, specializat la Praga, Lyon, Odessa, Barcelona, Boston şi Baltimore. Profesor la U.M.F. „Carol Davila” incepand din 1972, M. Olteanu a activat în special în domeniul chirurgie oftalmice (intervenţiilor plastice, reparatorii, estetice, transplantelor de cornee perforante şi lamelare, kerato-facoprotezelor, chirurgiei nistagmusului. Contribuţia sa la îmbogăţirea chirurgiei oftalmologice europene a constat din procedee originale privind strabismul paralitic, scleroplastii pentru oprirea evoluţiei miopiei.

A fost promotorul implantelor de cristaline artificiale, initial pupilare, apoi de camera anterioara si posterioara, imaginind prototipuri de fabricatie romaneasca. A fost primul care a introdus facoemulsificarea ultrasonica a cristalinului in Romania.

El este printre primii în lume care au reuşit operaţii cu anestezie generală la copiii sub două săptămâni de viata. Lui M. Olteanu i se datorează înfiinţarea la Bucureşti a centrului de transplant cornean in anul 1967, la Spitalul Militar Central. A beneficiat de o frumoasă recunoaştere internaţională: în 1981, la Roma, a împărţit cu celebrul chirurg cardiac Christian Barnard un prestigios premiu de chirurgie.

La Spitalul Militar Central din Bucuresti, unde a activat intre 1967-1987, la inţiativa lui Mircea Olteanu s-a practicat chirurgia dezlipirii de retină, metodă de ultimă oră în anii 1970, fotocoagularea cu xenon şi, mai ales, chirurgia sub microscop operator. Din în 1977 introduce kerato-facoprotezarea, iar din 1978 laseul cu argon (singurul din ţară până în 1993), ecografia bidimensională, angiofluorografia retiniană pe scară largă (circa 100 de cazuri anual). Tot aici este conceput programul românesc de laseri pentru medicină, concretizat prin introducerea în 1985 a bisturiului laser cu CO₂, a laserului YAG Nd Q switched, a laserului YAG Nd dublat în frecvența cu vârf de safir, a laserului cu colorant pompat cu azot. Din 1981, când Secţia de Oftalmologie devenise Clinică Unviersitară şi centru al OMS și-au afirmat competenţa doctori precum dr.Ioan Horge, dr. Benone Cârstocea, dr. Mihai Pop, dr. Daniela Şelaru, dr. Mircea Filip, ș.a. Ei  efectuaseră specializări în clinici renumite din străinătate (Boston, Gent, Moscova, Paris etc.). Tot aici se brevetează aparate noi – cum ar fi laserul cu colorant, criotermocauterul, ca şi medicamente noi – colirul din colostru uman, colirul cu azulene. Se aplică tehnici noi de diagnostic şi imunologie tumorală – TAM, LAI –, se confecţionează instrumente chirurgicale, cristaline artificiale şi kerato-facoproteze[4].

Profesorul Mircea Olteanu şi-a continuat activitatea şi la „Spitalul de ochi” din Bucureşti, unde a creat şi acolo o şcoală ştiinţifică de oftalmologie în cadrul căreia s-au distins ulterior.

A publicat mai multe monografii şi tratate, adevărate cărţi de căpătâi pentru oftalmologii anilor 1980–1990[5].

Cel mai stralucit elev si urmas al Prof. Olteanu, a fost Dr. Benone Carstocea (1948-2011), care a devenit Profesor in anunul 1992 si a fost seful Clinicii de Oftalmologie din Spitalul Militar, intre anii 1994-2006, pionierul angiofluorografiei retiniene si a fotocoagularii laser retiniene, precum si cel care a pus bazele chirurgiei polului posterior (vitreo-retiniene) in tara noastra.

Azi, clinicile de oftalmologie din centrele universitare din Romania sunt conduse de oftalmologi din generatia mai tanara, Prof. Monica Pop la Spitalul Clinic de Urgente Oftalmologice din Bucuresti, Prof. Calin Tataru la Clinica de Oftalmologie din SMC, Prof. Liliana Voinea la Spitalul Universitar Bucuresti, Prof. Dorin Chiselita la Iasi, Prof. Cristina Vladutiu la Cluj Napoca, fondatoarea Societatii de Oftalmo-pediatrie, Prof. Adriana Stanila la Sibiu, Prof. Carmen Munteanu la Craiova si Prof. Mihnea Munteanu la Timisoara.

In anul 1950 a luat fiinta Societatea Romana de Oftalmologie, care a functionat sub obladuirea Uniunii Societatilor de Stiinte Medicale din Romania pana in 1990.

In martie 1990 se formeaza actuala SRO, prin alegeri democratice si pe baza unui statut valabil si azi.

SRO este condusa de un consiliu ales democratic la fiecare patru ani.

Intre 1990-1996, presedinte al SRO a fost Prof. Petre P. Vancea JR., intre 1996-2011 presedinte a fost Prof. Benone Carstocea, iar din 2012 si in prezent, presedinte este Conf. Dr. Mircea Vasile Filip.

SRO este afiliata la ICO, IFOS si IPAB, precum si la SOE si EBO.

Deasemenea este membra fondatoare a BSOS in anul 2002 si a SEESOS in anul 2004.

Incepand din aprilie 1990, SRO se reuneste anual intr-o manifestare stiintifica nationala, cu participare internationala, denumita initial Consfatuire (1990-1996) si apoi Conferita (1997-1999). In anul 1999, data fiind participarea larga a oftalmologilor dinRomania la aceasta manifertare nationala anuala, ea devine Congres National, avand loc la doi an interval (1999,2001, 2003,2005) dupa care se decide organizarea lui anuala. Astfel in octombrie 2019 va avea loc al XVIII lea Congres National al SRO cu participare Internationala larga.

In anul 2011, la Sinaia, a avut loc al X lea Congres al SRO, reunit cu Congresul BSOS, iar in anul 2018, la Cluj Napoca a avut loc Congresul al XVI lea al BSOS.

Deasemenea, in anul 2014, al XIII lea Congres al SRO a fost reunit cu al XI lea Congres al SEEOS, la Bucuresti.

[1] Method, adică învățătură prea lesne și proștilor (în sens de neinstruiți) foarte la indemânată și cu preț mai ușor de a tămădui sfranțul (de la sfranț sau fras = boală franceză, respectiv sifilisul)

[2] Louis (Ludwig) de Wecker (1832–1906) oftalmolog parizian de origine germană, cunoscut operator de cataractă. A perfecţionat tehnicile de sclerotomie şi iridectomie. A încercat şi o primă grefă (1886) cu lambou de ţesut recoltat de la o persoană decedată, procedeu încercat la Bucureşti şi de elevul său N. Manolescu. A imaginat o operaţie pentru strabism şi a creat instrumente chirurgicale care-i poartă numele: foarfecă  pentru iris a lui Wecker, pense drepte şi curbe ale lui Wecker, trepanul lui Wecker ş.a.

[3] Academia „Leopoldina” din Halle, numită şi „Academia Naturae Curiosorum” (academia celor curioşi să afle tainele naturii) a fost înfiinţată în 1 iauarie 1652, sub patronajul împăratului Leopold I. Numeroşi mari oameni de ştiinţă au fost membri ai acestei academii: Goethe, Max Plank, Einstein, Cr. L. Brehm. În 2014, 169 laureaţi Nobel, din mai multe domenii ale ştiinţei, fuseseră membri ai „Leopoldinei”.

[4] După Enciclopedia Medicală Românească sec. XX (sub red. N. Ursea), ed. Fundaţiei române a rinichiului, Bucureşti 2001, p. 1180.

[5] Urgenţe în oftalmologie (1982); Actualităţi în oftalmologie (7 volume, 1882–1989); Ecografia ocular (1983); Oftalmo-chirurgie (Atlas, 1985); Tratat de oftalmologie (2 vol. 1988–1989) ş.a.